Controlul parlamentar asupra activităţii miniştrilor (declaraţie politică)

Am asistat cu stupoare, în ultimele săptămâni la o încercare concentrată a forţelor PD-L de a intimida, prin toate mijloacele pe care le au la dispoziţie instituţia Parlamentului. Fie că vorbim de angajarea răspunderii pe câteva legi esenţiale pentru reformarea statului şi a societăţii româneşti, fie că vorbim despre verificarea activităţii unor miniştri care nu reuşesc să facă lumină în cazuri scandaloase de cheltuire a banului public, s-a încercat trecerea în plan secund a forului legislativ şi chiar discreditarea parlamentarilor.

Opinia publică a fost martora unor afaceri scandaloase, descoperite de mass-media, protagoniste fiind nimeni altele decât două membre marcante ale Partidului Democrat Liberal şi, nu întâmplător, apropiate ale familiei Băsescu: Monica Iacob – Ridzi şi Elena Udrea. Dacă în cazul fostei ministre a Tineretului şi Sportului comisia parlamentară de anchetă a putut să lucreze, cel puţin în aparenţă, fără să fie supusă presiunilor de tot felul, la ministrul Turismului situaţia s-a complicat. Parlamentarii care fac parte din “Comisia Udrea” au avut de suportat şicane, jigniri şi ameninţări, toate pe fondul unei atitudini permanent dispreţuitoare, în locul unor răspunsuri oneste, ferme şi limpezi, care să facă lumină în acest caz.

Grav este faptul că prin această atitudine, Elena Udrea a arătat, de fapt, dispreţ faţă de cetăţenii simpli, care au dreptul să ştie cum sunt cheltuiţi banii publici, banii lor. Şi cum cetăţenii sunt reprezentaţi de parlamentari, aceştia din urmă au datoria de a verifica activitatea membrilor Executivului.
De altfel, controlul parlamentar este una dintre consecinţele nemijlocite ale principiului democratic al reprezentării. Parlamentarii, ca reprezentanţi ai Naţiunii, au dreptul şi, mai ales obligaţia, în virtutea chiar a mandatului lor reprezentativ, obţinut prin alegeri, să controleze afacerile publice care, prin natura lor, sunt legate de asigurarea binelui comun şi de apărarea interesului naţional. De aceea, în orice Parlament democratic, controlul Executivului şi al vieţii social-politice în general constituie o prerogativă esenţială, a cărei dezvoltare este indisolubil legată de democratizarea vieţii sociale.

Parlamentul este singurul loc unde miniştrii sunt obligaţi, în sensul juridic al termenului, să se explice, răspunzând criticilor.

Tocmai de aceea, s-a susţinut că funcţia de control este chiar mai importantă decât cea legislativă (Marcel Prelot şi Jean Boulouis). Şi ca să rămânem în sfera cugetărilor lăsate drept repere de către personalităţi marcante ale filosofiei politice, putem să-l amintim aici de Montesquieu, părintele principiului separaţiei şi colaborării puterii, care spunea: „Într-un stat liber, puterea legislativă are dreptul şi trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea”. Sau: „Atunci când membrii legislativului au încredinţat altcuiva puterea de a executa legile pe care ei le-au făcut, acestora le-a rămas totuşi posibilitatea de a recăpăta puterea, atunci când au temei pentru aceasta, şi de a pedepsi orice are administrare a legilor”. Cei care sunt familiarizaţi cu literatura de specialitate, l-au recunoscut, desigur, pe John Locke, cunoscutul filosof şi om politic britanic.

Cele două distinse reprezentante ale Guvernului (dintre care una a fost obligată să-şi dea demisia, cu speranţa scandalul va înceta) nu numai că nu cunosc toate aceste aspecte, dar nici nu manifestă dorinţa de a respecta principiile de funcţionare ale unui stat democratic. Înlocuiesc, astfel, respectul faţă de normele şi regulile democratice cu o doză infinită de tupeu şi cinism faţă de cetăţeni şi instituţii. Din păcate, cât timp li se suflă puternic în pânze (fără niciun apropo marinăresc), nici nu ne putem aştepta la altceva. Este clar că le fuge pământul de sub picioare, iar gesturile de asemenea natură sunt expresia vie a disperării date de iminenta trezire la realitate a cetăţenilor care nu mai pot fi înşelaţi şi batjocoriţi şi care, peste toate, mai cred în instituţiile statului.